“Comportamentul prosocial, ochiul ascuns al psihologiei”

Guest Post #2

By Ruxandra Popa ( @ruxandra_author on Instagram)

„A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii.” (Confucius)

Așa cum susținea și marele Confucius, știința joacă un rol crucial în viața noastră. Psihologia (din limba greacă,  psyche – suflet, logos – știință) era o ramură a filosofiei și a fost numită știință abia în secolul XIX, iar în urmă cu două-trei decenii s-a ridicat problema comportamentului prosocial.

Comportamentul prosocial este definit în multiple moduri: „comportament caracterizat prin orientarea spre valorile sociale”, „comportament care constă în ajutarea semenilor fără a aștepta recompense exterioare”, „comportament care aduce beneficii doar celui care este ajutat” și multe alte definiții. Toate au în comun însă, două condiții (specificate în mod clar de către Hans Werner Bierhoff în 1987): intenția de a ajuta alte persoane și de a avea libertatea alegerii, adică ajutorul să fie voluntar. Mai târziu, a fost adăugată o a treia condiție: ajutorul acordat să nu fie acordat pentru a primi o recompensă exterioară.

Circumstanțele sunt esențiale în cadrul comportamentului prosocial. Un om fericit este mai sensibil la nevoile celuilalt și are o predispoziție de a ajuta mult mai ridicată decât o persoană care este sugrumată de lanțul greu al suferinței. O astfel de persoană este mult prea preocupată de problemele sale pentru a mai fi sensibilizată de necazurile altora. Un om fericit, în schimb, își dorește să împrăștie lumină pretutindeni.

Important este, totodată, modul în care cineva cere ajutorul și relația cost-beneficiu pe care o presupune acordarea acestuia. Cu cât cerem mai insistent ajutorul, cu atât scad șansele de a fi ajutați. Aici intervine reactanța psihică, care presupune că insistența agresivă ne limitează libertatea de a alege și de aceea tindem să ne autoprotejăm. Mână în mână cu reactanța psihică este relația cost-beneficiu. Adesea, îi vom ajuta pe ceilalți atâta timp cât nu suntem siliți să ieșim din zona de confort. Mult mai repede vom răspunde cuiva cât e ceasul, decât dacă ne cere să-l ghidăm pentru a găsi o adresă, care implică un efort mult mai ridicat.

În piesa de teatru Eu, Moștenitorul, de Eduardo de Filippo, comportamentul prosocial ia forma unui act de manipulare. Louis, fiul lui Prospero, încearcă să obțină cu forța beneficiile pe care tatăl său le-a primit de la familia Selciano, susținând că unica moștenire pe care i-a lăsat-o părintele său este protecția familiei Selciano, ceea ce ar fi presupus ca familia să aibă grijă de Louis așa cum a avut și de Prospero. Camil Petrescu, de asemenea, aduce în discuție în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ideea de pseudobunătate, și anume că ajutăm doar pentru a spulbera senzația tulburătoare ce o simțim când vedem pe cineva suferind sau îi ajutăm doar pe cei de care depindem/ ne pasă. Când comportamentului prosocial îi este smulsă aureola, acesta se transformă într-un comportament antisocial în care se încadrează violul, vandalismul, hărțuirea, abuzul verbal și multe alte astfel de acte.

Leagănul comportamentului prosocial este situația de criză. Criza este o stare de dezechilibru intern declanșată în urma unor evenimente neașteptate care au un puternic efect negativ asupra noastră, distrugându-ne mecanismele de coping (autoapărare). Crizele se clasifică în crize maturațională (de dezvoltare), situațională (de situație) și catastrofală( dezastrele). În 1964, Caplan a descris modelul crizei în trei stadii: răspunsul imediat, reacția propriu-zisă și rezoluția. În primul stadiu, se declanșează starea de uluire care poate conduce la negarea realității. În cea de a doua etapă, odată cu acceptarea realității, intervin emoțiile( furie, anxietate, depresie). În ultimă instanță, individul încearcă să-și înăbușe emoțiile și să găsească o soluție. Toate acestea conduc la comportamentul prosocial, deoarece nimeni nu are nevoie de o umbrelă când afară e soare. Odată cu sufocarea cerului de către norii negri, persoana se uită disperată după un adăpost- după comportamentul prosocial.

În viziunea mea, comportamentul prosocial este însăși definiția bunătății. Prin bunătate, se înțelege o gamă vastă de calități: dorința de a ajuta, de a sprijini, de a fi umărul pe care se plânge. Cum un om bun nu îi ajută pe alții pentru a primi o recompensă exterioară, se pune problema recompensei interioare/spirituale: fericire lăuntrică și daruri de la Dumnezeu care vor fi adunate în cer, conducând astfel la îndeplinirea scopului sacru pentru care ne naștem: mântuirea sufletului.

În concluzie, comportamentul prosocial este definiția științifică a bunătății, respectând totodată perfect legea Yin Yang: în orice întuneric (criză) există o fărâmă de lumină( comportamentul prosocial).

Bibliografie:

Psihologie socială: aspecte contemporane, volum coordonat de Adrian Neculau, POLIROM 1996, capitolul intitulat Comportamentul prosocial;

Manual de psihologie socială, volum coordonat de Adrian Neculau, POLIROM, 2010, capitolul intitulat Comportamentul prosocial;

Psihologie medicală- Doina Cosman, POLIROM, 2010

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu, Jurnalul Național, 2009;

https://www.psih.uaic.ro/organizare/deppsih/boncu-stefan/curs-psih-soc/

Advertisement